La profesora Rodica Grigore

 

 

Crear en Salamanca se complace en publicar la introducción del último libro ‘El tigre y la estrella’ (Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-Napoca,2021), publicado por la rumana Rodica Grigore, licenciada (1999) y doctora (2004) en Filología Románica por la Universidad “Lucian Blaga” de Sibiu, Rumania. Ha publicado numerosos libros de crítica literaria y ensayo: De libros y otros demonios (2002), Retórica de las máscaras en la narrativa rumana moderna (2005), Lecturas en laberinto (2007), Máscaras, caligrafía, literatura (2011), En el espejo de la literatura (2011), Los meridianos de la prosa (2013), Los pretextos del texto (2014), El realismo mágico en la literatura latinoamericana del siglo XX (2015), Viajes en la biblioteca (2016). Ha traducido al rumano los ensayos de Octavio Paz, Los hijos del limo (2003/2017), poemas del escritor colombiano Manuel Cortés Castañeda, con el título general El espejo del otro (2006) y el libro de narrativa breve del escritor norteamericano de origen rumano Andrei Codrescu, A Bar in Brooklyn (2006); ha realizado también la antología de textos y las traducciones para el Festival Internacional de Teatro de Sibiu (2005 – 2012). Enseña literatura comparada en la Universidad de Sibiu.

 

 

EL TIGRE Y LA ESTRELLA

Violencia y exilio

en la prosa latinoamericana del siglo XX

 

Clarice Lispector, Guillermo Cabrera Infante,

José Donoso, Roberto Bolaño, Mario Vargas Llosa

 

INTRODUCCIÓN

 

 

         En un interesante estudio titulado Death Without Weeping (Muerte sin llanto – 1989)[1], Nancy Scheper-Hughes analizó en detalle, desde una perspectiva antropológica, las fuerzas que determinaron y mantuvieron el subdesarrollo y la pobreza en Brasil y en el continente latinoamericano en general. Especialmente durante el último siglo, muchos ámbitos (barrios, ciudades o regiones enteras) faltan de perspectiva y esperanza, y esta realidad es determinada en gran medida por la violencia manifestada en todas sus formas en este mundo, pero también de algunas de sus consecuencias, entre las que destacan el desarraigo, el exilio (forzado, autoimpuesto o asumido), la soledad, la alienación. Posteriormente, la autora desarrollará el texto ya mencionado y el aparecerá, al cabo de unos años, en forma de un libro sustancial, con el mismo título. En las primeras páginas del mismo encontramos algunas de las preguntas que más preocupaban al autora, entre las cuales: ¿Qué sucede cuando la vida de las personas está marcada por la carencia, el hambre, el miedo y la desesperación, que puede ser, en estas condiciones, la ¿significado del amor? ¿Y cómo afectan los actos de violencia cotidianos a la autoconfianza del ser humano? ¿Todavía hay esperanza para el individuo que enfrenta una aniquilación espiritual que parece inminente?

 

Clarice Lispector

 

 

         Nancy Scheper-Hughes ilustra muchas de sus observaciones con ejemplos de la literatura del continente, incluyendo, por inesperado que sea, extractos de las novelas de Clarice Lispector, la escritora brasileña que conmocionó, convenció y conquistó a los lectores del espacio cultural del Nuevo Mundo, dominado por una visión patriarcal (estética y ética). Así, la novela La hora de la estrella, publicada en 1977, poco después de la muerte de Lispector, representaría, a través del trágico destino de Macabea, una de las expresiones más evidentes de la indiferencia y la violencia enmascarada de la sociedad accionando contra los pobres y excluidos. Eso sí, si nos referimos a las formas más evidentes de violencia social o sus manifestaciones extremas, como guerras fratricidas o conflictos de todo tipo que marcaron la historia de América del Sur, a los inimaginables actos de tortura que aquí se produjeron, las expresiones violencia en La hora de la estrella o cualquier otro texto de Clarice Lispector parecen más bien abstractos, cerebrales y simbólicos. Pero es precisamente en este nivel simbólico donde radica su fuerza, que lleva al lector a meditar sobre la fragilidad de la condición humana e, indirectamente, sobre la imagen global de un mundo con demasiada frecuencia basada en el uso de la fuerza, el abuso y la brutalidad. Lo mismo ocurre en la creación de otros grandes escritores latinoamericanos que analizaremos en este libro, como Guillermo Cabrera Infante, José Donoso, Roberto Bolaño o Mario Vargas Llosa. No será, por supuesto, una lectura exhaustiva de sus trabajos, siempre que haya elegido, para cada uno de ellos, sólo unos pocos títulos (novelas o volúmenes de prosa corta) para ilustrar algunas coordenadas de la literatura latinoamericana contemporánea y especialmente la forma en que aquí se desarrollan y reconfiguran constantemente dos grandes temas: la violencia y el exilio.

Mario Vargas Llosa

 

         La filosofía occidental ha creído durante mucho tiempo que la violencia podría explicarse a través y desde la perspectiva de causas naturales, biológicas, sociales o políticas. Por lo tanto, solo aparentemente paradójicamente, algunos pensadores incluso han afirmado que unas formas específicas de violencia pueden, en determinadas condiciones, anular otras, y el recurso a la crueldad o las manifestaciones brutales se considera una especie de solución compensatoria a los problemas que la sociedad ha enfrentado en ocasiones. América Latina es, en el contexto del mundo contemporáneo, una de las áreas de violencia más marcadas, lo que se evidencia en muchos países, convirtiéndose en una realidad general, capaz de definir la nueva y trágica identidad del viejo Nuevo Mundo. Simbólicamente, México parece representar uno de los puntos más candentes del desencadenamiento de la barbaridad en este continente, pero también el espacio cultural donde ha habido, especialmente en las últimas décadas, numerosos intentos de definir y explicar esta nueva realidad, sobre todo a partir de la cuenta de la perspectiva de la relación entre el Estado y la violencia, como veremos en las novelas de Roberto Bolaño, Los detectives salvajes (1998) y 2666, donde la mayoría de las acciones en las que se involucran los personajes se desarrollan en México.

 

         Pero la violencia, a veces en las formas más inesperadas, también marca la extraordinaria novela de José Donoso, El obsceno pájaro de la noche (1970), y también el asombroso texto de Guillermo Cabrera Infante, Tres tristes tigres (1965), llamado novela por unos críticos, a pesar de la oposición declarada del autor. En América Latina, el problema de la violencia casi siempre aparece junto al sentimiento de inseguridad que experimentan comunidades humanas enteras cuando se enfrentan a las realidades de un universo en el que parece que solo la fuerza bruta puede hablar. Porque la violencia se ha convertido, lamentablemente, en una de las señas de identidad de la nueva identidad latinoamericana, una especie de «ciudadanía simbólica» (como la llamó Susana Rotker)[2], en tanto que las actitudes duras o duras han cambiado profundamente, especialmente en el último siglo, las relaciones entre personas de todo el continente, la violencia se convierte en una verdadera «obsesión omnipresente» en este mundo, dominando todo y pudiendo caracterizar cualquier cosa y casi cualquier persona. El fenómeno fue explicado, en parte, (y) por la difícil situación que atraviesan muchos estados latinoamericanos al final de las dictaduras que marcaron el continente, desde Colombia o Argentina hasta Brasil y Perú, pero también por las relaciones interpersonales e interestatales marcadas por las guerras que han tenido lugar en América Latina desde la independencia de los países aquí de las potencias europeas.

 

Roberto Bolaño

 

 

         La vida cotidiana de la gente ha cambiado gradualmente, el estado de emergencia se ha convertido en la regla, no la excepción, la escasez de alimentos o combustible es la norma, por lo que la supervivencia en condiciones difíciles se ha convertido en la preocupación más importante. Pero, ¿qué determina la fascinación del público por un tema como la violencia? ¿Qué significa un acto de violencia relatado en una historia o una serie de crímenes en una novela de cien páginas? Más allá de la inclinación hacia lo fácil sensacionalista y los detalles que sostienen la portada de los tabloides, el lector descubre, en todos estos textos, como intentaremos demostrar a lo largo de este libro, que la violencia expresa «el sentimiento trágico de la historia a través de la alegoría» , como bien dice Walter Benjamin. La literatura que aborda el tema de la violencia en América Latina tiene, por tanto, el papel de acercar al lector otro lado de la historia del sufrimiento mundial, visto a través de los ojos de las víctimas, pero a veces desde la perspectiva de los agresores, para dar cuentas, de esta manera, por las posibilidades de salvar a una humanidad aprisionada en un círculo de horrores y barbarie del que a veces parece no poder o no querer salir. Lo cierto es que uno de los efectos del estallido de la violencia (no solo en América Latina), con implicaciones sumamente importantes, será el exilio. Porque, ante la cruda realidad de un mundo en el que el diálogo es anulado por la fuerza bruta o las acciones deliberadas de regímenes políticos autoritarios, el ser humano muchas veces optará por irse, la dolorosa ruptura de los lazos con su patria, su hogar, a veces incluso la familia, en un intento desesperado por salvarse. Y esto se refleja en la literatura, especialmente en la literatura latinoamericana del siglo pasado, si consideramos que, muchas veces, los propios escritores han tenido que enfrentar estos desafíos. Por ejemplo, Guillermo Cabrera Infante deja Cuba y su amada ciudad La Habana, para establecerse en Europa, luego de entrar en conflicto con el régimen de Fidel Castro. El chileno José Donoso pasa muchos años en el exilio en México, Estados Unidos y España, Roberto Bolaño (también chileno) teniendo una verdadera existencia de peregrino-exiliado, como sus protagonistas, atravesando América Latina por todas partes, para finalmente establecerse en Barcelona. No olvidemos el caso especial de Clarice Lispector, que llega muy temprano a Brasil, refugiándose su familia en Ucrania durante los pogromos de los años veinte del siglo pasado. Y los ejemplos pueden continuar.

 

 

José Donoso

 

 

         No será una sorpresa para el lector descubrir que muchos de los personajes que encontramos en la obra de estos escritores también enfrentan diversas formas de violencia, ya sea violencia física o simbólica, como en Tres tristes tigres, o incluso con la amenaza de un inminente fin del mundo (metafórico, como en El obsceno pájaro de la noche, o por el contrario, extremadamente real en todos sus datos históricos, si piensa en la gran novela de Mario Vargas Llosa, La guerra del fin del mundo). No sorprenderá que algunos de estos personajes encuentren en el exilio la única (o al menos posible) solución a todos sus problemas. Y todo se convierte en una especie de antídoto alegórico incluso frente a un mundo que se desmorona o incluso da la sensación de que está viviendo, a menudo con violencia, sus últimos momentos. Las imágenes apocalípticas no faltan, precisamente por eso, en los textos de los escritores que hemos considerado a lo largo de este libro, siendo el Apocalipsis, en la América Latina contemporánea (y en su literatura), una respuesta inesperada, quizás, al idealismo utópico que dominó este universo en el período posterior a la Conquista.

 

         “El exilio viene de lejos”, escribió St. John Perse; y es verdad. Porque el primer texto conocido dedicado al exilio en la cultura occidental es el firmado por Aristipo de Cirene, uno de los discípulos de Sócrates, cuyo título (citado por Diógenes Laertius) es En nombre de los exiliados[3]; después, Plutarco escribió el tratado Sobre el exilio. Y si algunas características del exilio contemporáneo corresponden a condiciones económicas, sociales o políticas específicas, hay una serie de elementos comunes a todas las épocas y a todos los exiliados, que discutiremos en los siguientes capítulos, haciendo referencia a la obra de los autores analizados en este libro. Los escritores en el exilio fueron a menudo vistos como prisioneros entre diferentes realidades, obligados a adaptarse a una forma de vida binaria, a pensar y a estructurar el material literario, asqueados o afligidos por las circunstancias que los hicieron irse (y que, a menudo, considerarán tan importantes que intentarán, incluso inconscientemente, separarse de su tierra natal y ya no podrán interpretarla como el hogar familiar), pero al mismo tiempo alimentando la nostalgia por los lugares que les quedan, aunque a veces ni siquiera ellos quiera o no pueda admitirlo (y el caso de Roberto Bolaño es quizás el más edificante en este sentido). Por un lado, intentarán configurar una nueva identidad, incluso literaria, pero también mantener, aunque sea discretamente, la antigua, muchas veces imposible de olvidar, prueba de que la propia condición del exilio permite a estos escritores y a sus lectores a explorar la complejidad de la identidad personal y humana.

 

 

Guillermo Cabera Infante

 

 

         No nos detendremos ahora en otras explicaciones, dado que se desarrollarán en los siguientes capítulos de este libro dedicados a los significados del exilio y la violencia en la literatura latinoamericana del siglo XX. Hasta qué punto la violencia causa el exilio o cómo puede, en determinadas situaciones, incluso el exilio causar violencia (incluso a nivel lingüístico), especialmente en el complicado contexto del Nuevo Mundo, son las cuestiones principales que hemos tratado de aclarar en los análisis e interpretaciones dedicados a los cinco escritores y sus creaciones representativas de estos grandes temas de la literatura. Temas que se pueden expresar mediante dos símbolos, el tigre y la estrella, que encontramos en los títulos de dos de los textos que hemos considerado importantes para todo lo que significa la literatura latinoamericana contemporánea: Tres tristes tigres de Guillermo Cabrera Infante, y La hora de la estrella de Clarice Lispector. Si el tigre encarna alegóricamente las imágenes de crueldad y poder, de fuerza a veces incontrolable, de violencia dominante, la estrella envía a un universo diferente, lejano, al que el ser humano se dirige con esperanza o quizás con miedo, así como sucedió con muchos de los exiliados (latinoamericanos o no) del siglo pasado, ya sean escritores o figuras literarias, que partieron de casa hacia países de la promesa que nadie les había prometido muchas veces, pero que eran (o al menos lo hicieron) les pareció), en un momento, la única posibilidad de salvación. Violencia y exilio, amenaza y esperanza, descubrimiento o redescubrimiento del mundo son algunas de las coordenadas que dominan buena parte de la literatura latinoamericana del siglo XX. O, en las palabras de Jorge Luís Borges del poema El otro tigre: » Es un tigre de símbolos y sombras/ una serie de tropos literarios/ y de memorias de la enciclopedia…».

 

 

La brasileña Lispector

 

RODICA GRIGORE

 

TIGRUL ȘI STEAUA

 

Violență și exil în proza latino-americană a secolului XX

Clarice Lispector, Guillermo Cabrera Infante,

José Donoso, Roberto Bolaño, Mario Vargas Llosa

 

 

INTRODUCERE

 

 

         Într-un interesant studiu intitulat Death Without Weeping, publicat în 1989, Nancy Scheper-Hughes a analizat pe larg, dintr-o perspectivă antropologică, forțele care au determinat și au menținut subdezvoltarea și sărăcia în Brazilia și pe continentul latino-american în general, evidențiind lipsa de perspectivă a multor zone (cartiere, orașe sau regiuni întregi), mai cu seamă de-a lungul ultimului veac, lipsă de perspectivă și de speranță determinate în foarte mare măsură de violența manifestată sub toate formele sale în această lume, dar și de unele dintre consecințele ei, printre ele evidențiindu-se dezrădăcinarea, exilul (forțat, autoimpus sau asumat), singurătatea, alienarea.

 

         Ulterior, textul studiului amintit va fi dezvoltat și va apărea, după câțiva ani, sub forma unei substanțiale cărți, purtând același titlu.   Iar în primele pagini ale acesteia regăsim câteva dintre întrebările care au preocupat-o în cel mai înalt grad pe autoare, printre care: Ce se întâmplă atunci când viața oamenilor e marcată de lipsuri, de foame, de frică și de disperare, care mai poate fi, în aceste condiții, sensul iubirii? Și cum afectează actele cotidiene de violență încrederea ființei umane în sine? Mai există vreo speranță pentru individul pus în fața unei anihilări spirituale ce pare iminentă? Nancy Scheper-Hughes ilustrează numeroase dintre observațiile pe care le face cu exemple din literatura continentului, printre acestea numărându-se, oricât ar părea de neașteptat, și unele extrase din romanele lui Clarice Lispector, scriitoarea braziliană care a șocat, a convins și a cucerit o întreagă epocă, aducând alte accente și tonalități specifice în spațiul cultural al Lumii Noi, adesea dominat de o viziune (estetică și etică!) patriarhală. Astfel, romanul Ora stelei, apărut în 1977, la puțină vreme după moartea autoarei, ar reprezenta, prin destinul tragic al Macabeei, protagonista, una dintre expresiile cele mai evidente ale indiferenței și ale violenței mascate a societății la adresa celor sărmani și a celor excluși din lumea bună, a femeilor și a celor care nu se pot conforma regulilor impuse de un univers prea puțin dispus să-i înțeleagă și să-i ajute pe cei situați, prin alegere sau prin destin, la marginea lui.

 

El chileno Bolaño

 

         Sigur că, dacă ne raportăm la formele cele mai evidente ale violenței sociale sau la manifestările extreme ale acesteia, precum războaiele fratricide sau conflictele de tot felul care au marcat istoria Americii de Sud, la inimaginabilele acte de tortură care s-au petrecut aici, expresiile violenței din Ora stelei sau din orice alt text al lui Clarice Lispector par mai degrabă abstracte, cerebrale și simbolice. Însă exact în acest nivel simbolic constă forța lor, determinând cititorul să mediteze asupra fragilității condiției umane și, indirect, asupra imaginii globale a unei lumi întemeiate mult prea adesea pe recursul la forță, pe abuz și pe brutalitate. La fel se întâmplă și în creația altor mari scriitori latino-americani pe care îi vom analiza în această carte, de la Guillermo Cabrera Infante la José Donoso și de la Roberto Bolaño la Mario Vargas Llosa. Nu va fi vorba, desigur, despre o lectură exhaustivă a operei lor, câtă vreme am ales, în cazul fiecăruia dintre ei, doar unele tituri (romane sau volume de proză scurtă) pentru a ilustra câteva coordonate ale literaturii contemporane a Americii de Sud și mai cu seamă modul în care sunt dezvoltate și în permanență reconfigurate aici două teme majore: violența și exilul. 

 

         Filosofia occidentală a considerat mult timp că violența ar putea fi explicată prin intermediul și din perspectiva unor cauze naturale, biologice, sociale sau politice. De aceea, doar aparent paradoxal, unii gânditori chiar au afirmat că unele forme specifice ale violenței ar putea, în anumite condiții, să le anuleze pe altele, recursul la cruzime sau la manifestări brutale fiind privit ca un soi de soluție compensatorie la problemele cu care, uneori, s-a confruntat societatea. America Latină este, în contextul lumii contemporane, una dintre zonele cele mai marcate de violență, aceasta fiind evidentă în numeroase țări, devenind o realitate trans-frontalieră, de natură a defini noua – și tragica – identitate a vechii Lumi Noi. În mod simbolic, Mexicul  pare a reprezenta unul dintre punctele cele mai fierbinți ale dezlănțuirii barbariei pe acest continent, dar și spațiul cultural unde s-au înregistrat, mai ales în ultimele decenii, numeroase încercări de definire și explicare a acestei noi realități, mai cu seamă din perspectiva relației dintre stat și violență, așa cum vom vedea în romanele lui Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici (1998) și 2666, unde majoritatea acțiunilor în care sunt implicate personajele se petrec în Mexic. Însă violența, uneori sub cele mai neașteptate forme, marchează și extraordinarul roman al lui José Donoso, Obscena pasăre a nopții (1970), dar și uluitorul text al lui Guillermo Cabrera Infante, Trei tigri triști (1965), numit roman de o parte a criticii literare, în ciuda opoziției declarate a autorului.        

 

El peruano Vargas Llosa

 

         În America Latină, problema violenței apare aproape întotdeauna alături de sentimentul de nesiguranță pe care întregi comunități umane îl trăiesc atunci când sunt confruntate cu realitățile unui univers în care se pare că doar forța brută își mai poate spune cuvântul. Căci violența a devenit, din păcate, unul dintre semnele caracteristice ale noii identități latino-americane, un soi de „simbolică cetățenie” (așa cum a numit-o Susana Rotker ), câtă vreme atitudinile crude ori dure au modificat profund, mai cu seamă în ultimul secol, relațiile dintre oameni pe tot continentul, violența devenind și o veritabilă „obsesie omniprezentă” în această lume, dominând totul și putând caracteriza orice și aproape pe oricine. Fenomenul a fost explicat, parțial, (și) prin situația dificilă cu care s-au confruntat multe state latino-americane la sfârșitul dictaturilor care au marcat continentul, din Columbia sau Argentina și până în Brazilia și Peru, dar și prin relațiile interumane și interstatale viciate, determinate de războaiele care s-au desfășurat în America Latină încă de la câștigarea independenței țărilor de aici față de puterile europene. Viața cotidiană a oamenilor s-a modificat treptat, starea de urgență devenind regula, nu excepția, penuria de alimente sau de combustibil fiind norma, astfel încât supraviețuirea în condiții vitrege a devenit cea mai importantă preocupare. 

 

         Dar ce determină, oare, fascinația publicului pentru o temă precum violența? Ce înseamnă un act de violență relatat într-o povestire sau un șir de crime într-un roman de sute de pagini? Dincolo de aplecarea spre senzaționalul facil și spre detaliile care țin prima pagină a tabloidelor, cititorul descoperă, în toate aceste texte, așa cum vom încerca să demonstrăm pe parcursul acestei cărți, că violența exprimă „sentimentul tragic al istoriei prin intermediul alegoriei”, așa cum afirma Walter Benjamin. Literatura abordând tema violenței în spațiul latino-american  are, deci, și rolul de a pune în fața cititorului o altă față a istoriei suferinței lumii, așa cum se vede ea prin ochii victimelor, dar, câteodată, și din perspectiva agresorilor, pentru a da seamă, în acest fel, despre șansele de salvare ale unei umanități prizoniere într-un cerc al ororilor și al barbariei din care, uneori, pare a nu mai putea sau a nu mai ști să iasă. Cert este că unul dintre efectele dezlănțuirii violenței (și nu doar în America Latină), având implicații extrem de importante, va fi exilul.

 

El chileno Donoso

 

 

         Căci, confruntată cu dura realitate a unei lumi în care dialogul e anulat de forța brută sau de acțiunile deliberate ale unor regimuri politice autoritare, ființa umană va alege, adesea, plecarea, ruperea dureroasă a legăturilor cu țara natală, cu căminul, uneori chiar cu familia, în încercarea disperată de a se salva. Iar acest lucru se reflectă în literatură, mai cu seamă în cea latino-americană a ultimului veac, dacă ne gândim că, adesea, scriitorii înșiși au fost nevoiți să facă față acestor provocări. De pildă, Guillermo Cabrera Infante părăsește Cuba și mult iubitul său oraș Havana, stabilindu-se în Europa, după ce intră în conflict cu regimul lui Fidel Castro. Chilianul José Donoso petrece mulți ani într-un exil autoimpus în Mexic, Statele Unite ale Americii și Spania, Roberto Bolaño (tot chilian) având o existență de veritabil peregrin-exilat, asemenea protagoniștilor săi, străbătând America Latină în lung și-n lat, pentru a se stabili în cele din urmă la Barcelona. Să nu uităm cazul aparte al lui Clarice Lispector, cea care ajunge foarte de timpuriu în Brazilia, familia sa refugiindu-se din Ucraina în timpul pogromurilor din anii ‘20 ai secolului trecut. Iar exemplele pot continua. Nu va fi, deci, o surpriză pentru cititor să constate că numeroase dintre personajele pe care le regăsim în opera acestor scriitori se confruntă la rândul lor cu diverse forme ale violenței, fie că e vorba despre violența fizică, fie despre cea simbolică, a atitudinii celor apropiați, după cum vom vedea în Trei tigri triști, sau chiar cu amenințarea unui iminent sfârșit al lumii (unul metaforic, ca în Obscena pasăre a nopții, sau dimpotrivă, unul extrem de real în toate datele sale istorice, dacă ne gândim la marele roman al lui Mario Vargas Llosa, Războiul sfârșitului lumii). Și nu va fi o surpriză nici că unele dintre aceste personaje găsesc în exil unica (sau măcar posibila) soluție a tuturor problemelor lor. Iar acesta devine un soi de alegoric antidot chiar și în fața unei lumi care se destramă sau chiar dă senzația că-și trăiește, adesea violent, ultimele clipe. Imaginile apocaliptice nu lipsesc, tocmai de aceea, din textele scriitorilor pe care i-am avut în vedere de-a lungul acestei cărți, apocalipsul fiind, în America Latină contemporană (și în literatura ei), o neașteptată, poate, replică la idealismul utopic care a dominat acest univers în perioada care a urmat Conquistei. 

 

 

El cubano Cabrera Infante

 

         „L’exil vient de loin”, scria Saint-John Perse; și e adevărat. Căci cel dintâi text cunoscut dedicat exilului în cultura occidentală este cel semnat de Aristippus din Cirene, unul dintre discipolii lui Socrate, titlul acestuia (citat de Diogene Laertius) fiind În numele exilaților ; după câteva veacuri, Plutarh va scrie tratatul intitulat Asupra exilului. Iar dacă unele caracteristici ale exilului contemporan corespund unor condiții economice, sociale ori politice specifice, există și o serie de elemente comune tuturor epocilor și tuturor exilaților, pe care le vom discuta în capitolele următoare, raportându-ne la opera autorilor pe care deja i-am menționat.

 

         Scriitorii în exil au fost priviți adesea ca prizonieri între realități diferite, nevoiți să se adapteze unui mod binar de viață, de gândire și de structurare a materialului literar, revoltați sau îndurerați din cauza circumstanțelor care i-au făcut să plece (și pe care, adesea, le vor considera atât de importante, încât vor încerca, fie și subconștient, să se rupă de țara natală și să nu o mai poată intrepreta drept căminul familiar), dar deopotrivă nutrind nostalgie față de locurile pe care le-au părăsit, chiar dacă, uneori, nici chiar ei nu vor vrea ori nu vor putea să recunoască asta (iar cazul lui Roberto Bolaño e, poate, cel mai edificator în acest sens). Pe de o parte, ei vor încerca să-și configureze o nouă identitate, inclusiv una literară, dar și să o păstreze, fie și în mod discret, pe cea veche, foarte adesea imposibil de uitat, dovadă că însăși condiția de exilat permite acestor scriitori și cititorilor lor deopotrivă să exploreze complexitatea identității personale – și umane.

 

Vista nocturna de la ciudad de Sibiu

 

 

 

         Nu vom mai zăbovi acum asupra altor explicații, având în vedere că ele vor fi dezvoltate în capitolele următoare ale acestei cărți dedicate semnificațiilor exilului și violenței în literatura latino-americană a secolului XX. În ce măsură violența determină exilul sau cum poate, în anumite situații, chiar exilul să provoace violența (fie ea și la nivel lingvistic), mai cu seamă în complicatul context al Lumii Noi sunt marile probleme pe care am încercat să le clarificăm în analizele și interpretările dedicate celor cinci scriitori și creațiilor lor reprezentative pentru aceste teme majore ale literaturii. Teme care pot fi exprimate prin două simboluri, tigrul și steaua, pe care le regăsim chiar în titlurile a două dintre textele pe care le-am avut în vedere, importante pentru tot ceea ce înseamnă literatură latino-americană contemporană: Trei tigri triști de Guillermo Cabrera Infante, și Ora stelei de Clarice Lispector. Iar dacă tigrul întruchipează, alegoric, imaginile cruzimii și ale puterii, ale forței uneori greu de controlat, ale violenței atotstăpânitoare, steaua trimite la un univers diferit, îndepărtat, către care ființa umană se îndreaptă cu speranță sau, după caz, cu teamă, așa cum s-a întâmplat cu mulți dintre exilații (latino-americani sau nu) ai ultimului secol, fie ei scriitori sau personaje literare, plecați de acasă spre țări ale făgăduinței pe care, de multe ori, nu le promisese nimeni, dar care au fost (ori cel puțin au părut pentru ei), la un moment dat, unica șansă de salvare. Violență și exil, amenințare și speranță, pierdere și mult dorită regăsire de sine ori redescoperire a lumii sunt câteva dintre coordonatele care domină o însemnată parte a literaturii latino-americane a secolului XX. Sau, în cuvintele lui Jorge Luis Borges din poemul Celălalt tigru: „E-un tigru de simboluri și de umbre,/ Înșiruire de figuri de stil/ Și de-amintiri din enciclopedie… ”     

Rodica Grigore

 

 

[1] Nancy Scheper-Hughes, Death Without Weeping. The Violence of Everyday Life in Brazil, Berkeley, University of California Press, 1993, p. 4.

[2] Susana Rotker, Ciudadanías del miedo, Caracas, Nueva Sociedad, 2000, p. 129.

[3] Claudio Guillén, The Challenge of Comparative Literature. Translated by Cola Franzen, Cambridge, MA, Cambridge University Press, 1993, p. 19.